INTERVIU. Liviu Stănescu, călător: „Am înțeles că locul meu este pe drum și nu la capătul lui”

„La capătul fiecărui capăt de lume la care am ajuns se afla o ușă. De fiecare dată, curios din fire, am deschis ușa ca să mă conving că în spatele ei se află ceva. Ei bine, de fiecare dată bucuria care mi-a străbătut fiecare celulă a trupului a fost fără sfârșit” – Liviu Stănescu, autor.

„Am fost la capătul lumii” (editura Humanitas, 2024) e o spovedanie întoarsă: o carte de călătorie atipică, în care universul și mediul înconjurător, cu minunile și neajunsurile lor, își povestesc păcatele autorului. Stănescu, aflat la prima lui apariție editorială, e un „haihuist” (cum singur se descrie), un căutător înarmat cu credință și curiozitate. Până acum a fost în 109 țări și teritorii de pe Glob. Am vorbit cu el de Paște și ne-a povestit despre turismul de masă care atacă sufletul planetei și despre cum arată pământul văzut de la capete.

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

PressOne: Ce ați învățat despre dv atunci când v-ați confruntat cu situații pe muchie de cuțit sau pericole cum a fost cutremurul din Nepal (2015) sau traversarea deșertului Atacama? Ați fost mai curajos sau mai puțin curajos decât vă considerați? 

Liviu Stănescu: Îmi place să cred că am fost doar martor și am așteptat ca dezlănțuirile sau tăcerile naturii sa se isprăvească! În fața naturii nu poți fi curajos în vreun fel sau altul, poate doar umil. Ea te poate strivi într-o secundă, cum la fel de bine, te poate purta pe aripile ei în cele mai neverosimile, uluitoare și minunate locuri de pe pământ. Spectacolul pe care Natura îl interpretează nu poate fi egalat de niciun om și de nicio mașinărie creată de om!

Orice călătorie e o căutare – se spune. Dumneavoastră ce vă lipsește și ce încercați să găsiți? 

Dacă aș cunoaște răspunsul la această întrebare probabil ca aș sta naibii acasă! Știu că sunt dur, dar mai știu că doar necunoscutul mă cheamă și nu-i pot rezista. Trăiesc cu speranța că la capătul drumului mă voi descoperi pe mine însumi, cel ce sunt cu adevărat. Doar că, de fiecare dată, odată ajuns acolo, teama de a mă găsi devine atât de copleșitoare încât mă arunc într-un gol imaginar doar ca să mă sparg în mii de bucăți. Apoi mă recompun într-un alt eu, ca într-un joc de puzzle în care orice piesă îi poate lua locul alteia. Și mă găsesc tot timpul altul, niciodată sau perpetuu eu însumi!

După atât de mult timp pe drum, cum priviți lumea: cu smerenie – ca și când mereu ar fi ceva de învățat sau cu curiozitate – ca și când ați fi un explorator al timpurilor noastre?

Ambele sentimente dau din coate să iasă în față, doar că eu, de obicei, nu le las să-și facă voia, deși îmi place lupta dintre ele. În schimb, sunt momente în care le dau voie să zburde în voie, doar că separat. Spre exemplu, în fața unei Catedrale înălțată de Natura însăși smerenia este cel mai potrivit sentiment. Curiozitatea scoate capul atunci când, odată ajuns la un capăt de lume, deschid ușa ferecată de timpuri ca să mă conving ca în spatele ei, orice nimicuri pe care le descopăr sunt mai mult decât cel mai mic nimic.

Familist sau spirit călător? 

Când dorul de ducă îmi dă târcoale și mă ia de după umeri ca să îmi șoptească la ureche ce loc nemaiștiut a găsit într-un dos de lume, știu că nu mai este altă cale de întors decât din …acel loc! Iar dacă târcoalele nu sunt suficiente, același dor de ducă îmi da niște ghionturi de nu mă văd! Și pentru că îmi place să mă văd și mai ales să văd, plec degrabă pe cărările lumii spre acel orizont pe care nu-l pot atinge niciodată!

Sunteți credincios?

Dumnezeu este prietenul meu bun și tovarăș neîntrecut de călătorie. Este un tip cu mult umor, altfel cum să lase totul la o parte ca să mă însoțească în locuri în care, deși au fost create chiar de el însuși, dintr-un motiv neștiut, le-a șters din memorie. Poate și din acest motiv aceste ”capete de lume” sunt atât de greu de cucerit. După cum ai observat în carte, i-am dedicat un capitol în care stăm la taclale ca doi buni prieteni!

A călători a devenit un fel de religie în sine. Pentru tot mai mulți oameni a călători e un indice al bunăstării individuale, iar creatorii de conținut online fac mici averi promovând diverse destinații. Cum supraviețuiești în această inflație de travelleri?

Răspunsul l-ai găsit cu siguranța în cartea mea. După cum lesne ți-ai dat seama ”Am fost la capătul lumii” nu este nici pe departe un ghid de călătorie. Este mai degrabă un chiot de bucurie la întâlnirea cu Timpul, care are tot timpul din lume pentru mine, un zâmbet mare cât o lună plină când stau să depăn amintiri cu mine însumi, o fericire neasemuită când Dumnezeu se oprește ca să stea la un pahar de vorbă cu mine sau un licăr de speranța cât un fulger de mare la întâlnirea cu Iubirea. Este adevărat că toate aceste povestiri le-am scris pe o margine de drum, undeva, cocoțat pe un colț de pe planeta noastră.

Să călătorești în zilele noastre e și o formă de colonialism. Ochiul călătorului modern caută să experimenteze plăcutul/instagramabilul chiar și în societăți care sunt fie extrem de sărace, fie mâncate pe dinăuntru de dictaturi sau corupție endemică. Poți face abstracție de ele?

Nu, nu pot face abstracție și în definitiv de ce aș face-o? Și știi de ce? Pentru că în aceste locuri sărace, oamenii sunt de fapt foarte bogați. Au sufletul dulce și limpede și sunt gata să împartă nimicul lor cu tine. Nu de puține ori am fost poftit în colibe lipsite de uși sau doar sub un acoperiș fără ziduri să șed, să împart și să ascult povesti. De fiecare dată, deși limba nu ne era cel mai bun prieten, am găsit calea să ne deslușim. Uneori răsăritul ne-a fost martor la capătul întâmplărilor împărtășite.

Ați văzut și partea întunecată a unor locuri precum Iranul, India, Indonezia, țările din America de Sud, Venezuela, Tahiti, Nigeria? Cum v-ați raportat la ele? 

Curiozitatea m-a înghiontit să ajung și în aceste colțuri de lume și de fiecare dată oamenii au fost cei care au făcut diferența. Chiar dacă țările sunt conduse de dictatori sau de legea junglei, oamenii sunt pretutindeni la fel, dornici să te cunoască și să-ți împărtășească despre ei. Iar natura, natura nu a ales locurile în funcție de conducători… și-a lăsat moștenire divina artă, neegalată de nici unul din marii sculptori ai lumii. Generațiile următoare sigur vor aduce democrația și în aceste locuri.

Îi puteți liniști pe cei care cred că pământul este plat? Ați văzut marginea?  

Din păcate nu îi pot liniști! Când am pășit la Polul Sud, mi-am spus în barbă că acolo este Capătul Lumii, că acolo este ”marginea”. Doar că acest sentiment a durat cât am dat o raită cu privirea în jur. În orice direcție priveam era doar nordul! Am ridicat apoi privirea către cer, Dumnezeu mi-a făcut cu ochiul și am înțeles că locul meu este pe drum și nu la capătul lui, așa că am plecat cu zâmbetul pe buze. Spre nord!

Spuneți că sunteți un personaj solar, căruia îi face bine vara și marea. Însă ați călătorit și la Polul Sud. Vorbiți-ne puțin despre rigorile de protecție a mediului acolo, știu că nu sunt acceptate decât anumite tipuri de motoare, bunăoară. Ce fac cu deșeurile pe care le generează oamenii din stațiile permanente de cercetare de acolo? 

Într-adevăr sunt niște reglementari dure, dar și anumite libertăți de neînțeles. Spre exemplu, avionul cu care am zburat în interiorul Antarcticii era un bătrân DC-3, unul din participanții la debarcarea din Normandia. Era încă în uz pentru comenzile sale hidraulice cărora nu le păsa că afară temperatura coboară și până la minus 50 de grade! 

Hai să-ți povestesc și o întâmplare haioasă! Deși eram doar șapte oameni în tabăra de la Polul Sud, exista o toaletă pentru bărbați și una pentru femei. Cea pentru bărbați era ocupată, așa că mi-am permis să intru la cea pentru doamne. În definitiv, șansa de a bate cineva la ușa mea ducea asimptotic către zero. În spatele ușii închise am fost întâmpinat de două vase de toaletă pe care nu le despărțea niciun perete. Aflându-mă prima oară într-o toaleta de femei mi s-a părut fascinant faptul că dorința de conversație a doamnelor ”bătea” intimitatea. Am ales toaleta din dreapta și doar când m-am apropiat am văzut afișul. Scria ”just poo”. Mi-am zis că naiba știe ce o însemna ”poo” ăsta, așa ca mai bine merg la cealaltă toaletă, ceea ce am și făcut.

Deasupra ei scria ”just pee! Pee știam ce înseamnă și prin analogie mi-am dat seama și ce însemna ”poo”. O palma zdravăna peste frunte m-a dumirit. Deși era palma mea, am înțeles că nu poți face ”pee” la ”poo” și nici invers. ”Pee” se depozitează într-un container, dar ”poo” în niște saci de plastic.

În cazul în care faci ”pee” în sacul de plastic, acesta se sparge din pricina diferenței de temperatură. Totul ar fi ok până în avionul care transportă la Punta Arenas deșeurile umane. Odată cu creșterea temperaturii de la bord, deși sacul de ”poo” este ermetic închis, din pricina spărturii provocate de ”pee”, totul ar începe să curgă în avion. Dar chiar și așa, Antarctica tot curată ar rămâne!

Ați putea fi unul din ultimii oameni, care au văzut lumea așa cum era descrisă în primele cărți de călătorie de la începutul turismului de masă, început de sec. XX. 

Cred că mai degrabă mă regăsesc în lumea lui Jules Verne în care puteai să-ți trăiești visele. Și asta fac! Îmi trăiesc visele! Mă regăsesc și în lumea lui Panait Istrati, eternul vagabond în căutarea veșnicului început de zi. Și asta fac! Mă bucur de prima rază de soare a zilei care îmi arată drumul pe care va trebui să o apuc. Spre ce? Spre unde? Poate voi afla la capătul zilei, iar de nu, începutul unei noi zile, cu o nouă rază de soare….

Cu ce v-ați încălțat ca să ajungeți la capătul lumii? 

Cu niște bocanci trainici și fără astâmpăr. Cu niște bocanci fermecați care au obiceiul să meargă în fața Timpului. Și doar când Timpul trimite Vântul să le șuiere în urechi ”Așteaptă-mă!” se opresc la margine de drum sau colț de nedrum. Și eu odată cu ei. Privim împreună orizontul în așteptarea cuiva nemaivăzut care să ne dea un brânci a merge mai departe. Și tot așa! Este jocul nostru cu Timpul, cu Vântul, cu Natura însăși, dar și cu Dumnezeu.